Lorsqu'on sent l'éveil tout proche, mais qu'on n'est pas “dedans”, on a envie d'y “entrer”. Et c'est justement cette envie qui nous maintient “au-dehors”, car elle souligne notre frontière avec ce Tout dans lequel on aimerait s’immerger. En fait, il faut ne pas vouloir y entrer. Il ne suffit pas de ne pas vouloir y entrer: il faut ne pas vouloir y entrer. La passivité ne mène à rien. Il faut être actif, mais une activité entièrement occupée par l’attente — plus encore, entièrement satisfaite par l’attente. Bien souvent, on sent monter en soi une vague dont on pense qu’elle pourrait nous propulser au-delà de soi. Et on se met en tâche de la renforcer. C’est là qu’on gâche tout. Comme si elle avait besoin de notre aide. Quelle arrogance. Et pourtant, elle a besoin de nous. De notre présence. Elle a besoin qu’on soit là, qu’on se tienne face à elle, qu’on croie suffisamment en soi et qu’on s’aime assez pour rester ainsi tout nu face à elle, sans rien lui apporter, que notre seule présence. Tout est là. On est encore face à “rien”, et à ce moment-là, ce qui est, au sens fort, c'est notre attente. Non pas son but, mais l’attente elle-même. Tout le reste, ce sont des projections du désir. De l’évanescent. Mais l’attente, elle, est réelle. Si on parvient à la laisser seule être, à prendre appui sur elle, et non pas sur l'objet qui la soulagerait, on prend appui sur la seule parcelle d'être qu’on a à sa disposition. Aussitôt qu’on le fait, qu'on pose le pied sur la réalité de cette attente, c’est comme si le fond de la conscience cédait, et nous faisait basculer dans l'Être. | Atunci când simţim că se apropie momentul trezirii, dar nu suntem încă "înăuntru", ne-am dori "să accedem" acolo. Tocmai această dorinţă este cea care ne menţine "în afară", pentru că nu face decât să accentueze graniţa dintre noi şi acest Întreg în care am dori să ne cufundăm. De fapt, trebuie să nu îţi doreşti să intri acolo. Nu este suficient să nu vrei să intri: trebuie să nu vrei să intri. O atitudine pasivă nu duce la nimic. Trebuie să fii activ, dar o activitate pe de-a-ntregul ocupată de aşteptare - ba mai mult, pe de-a-ntregul satisfăcută de aşteptare. Adesea simţim cum creşte în noi un val pe care îl credem în stare să ne propulseze dincolo de noi înşine. Şi ne propunem să îl întărim. Şi uite-aşa dăm cu piciorul la tot. De parcă ar avea nevoie de intervenţia noastră. Câtă aroganţă! Şi totuşi are nevoie de noi. De prezenţa noastră. Are nevoie să fim acolo, în faţa lui, să credem suficient de mult în noi înşine şi să ne iubim într-atât încât să rămânem goi-goluţi în faţa lui, fără a-i aduce nimic, cu excepţia prezenţei noastre. Acolo e totul. Ne aflăm încă în faţa unui "vid" şi, în acel moment, ceea ce fiinţează, în deplinătatea sensului, este aşteptarea noastră. Nu scopul său, ci însăşi aşteptarea. Restul nu reprezintă altceva decât proiecţii ale dorinţei. Ale efemerului. În schimb ea, aşteptarea, este reală. Dacă reuşim să o lăsăm nestingherită, să ne sprijinim pe ea, iar nu pe obiectul care ar despovăra-o, ne sprijinim pe unica frântură a trăirii de care dispunem. De îndată ce facem acest lucru, adică păşim în realitatea acestei aşteptări, e ca şi cum fondul conştiinţei ar ceda şi ne-ar permite să accedem la Fiinţă. |