Americanii vor zâmbi negreşit citind cele ce voi povesti despre prima mea noapte petrecută la New York; tocmai de aceea aştern totul pe hârtie. Îmi aduc aminte că am citit cândva într-una dintre cărţile minunatului Rudyard Kipling despre temerile pe care le-a avut Mowgli cel sălbatic prima oară când a dormit într-o cabană închisă: faptul de a simţi un acoperiş deasupra capului a devenit degrabă atât de apăsător, încât a fost nevoit să iasă afară pentru a se întinde sub cerul liber. Ei bine, iată că şi eu am simţit o oarecare teamă asemănătoare din pricina zgârie-norilor, a literelelor mari ale reclamelor de deasupra mea, din pricina butoaielor mari şi roşii aşezate pe picioroangele lor din fontă; prea multe lucruri în aer şi prea puţină linişte. Şi apoi cele şase milioane de fiinţe umane înghesuite pretutindeni în jur, forfota şi suprapunerile excesive mă împiedicau să dorm. Şi vai! Zgârie-norii mi-au apărut în vis deformaţi şi lungiţi! Mai cu seamă unul dintre ei (cel al trustului de cauciucuri dacă nu mă înşel), care se înălţa foarte aproape de mine, tot din marmură şi care trebuie să fi fost nemaipomenit de greu! Acela mă strivea cu greutatea lui prea mare, iar unele vedenii mi-l arătau înclinat şi năruindu-se...

Azi e duminică; zorile se ridică pe fondul unei brume apăsătoare şi jilave; va fi o zi caldă specifică anotimpului tomnatic numit aici „vară indiană”. Toropeala duminicilor englezeşti apasă New York-ul, iar maşinile electrice au dispărut de pe bulevarde, lăsând loc liniştii. Nu-i nimic de făcut, teatrele sunt închise şi abia mâine voi putea urmări repetiţiile dramei care m-a adus în America. De la fereastra mea văd însă în apropiere Central Park cu ai săi copaci despuiaţi de verdeaţă; mă voi duce acolo să caut un pic de aer şi de pace.

Ceea ce voi povesti despre prima mea noapte la New York îi va face pe americani să zâmbească; acesta este şi unul dintre scopurile pentru care scriu despre această experienţă. Într-o carte a minunatului Rudyard Kipling, îmi aduc aminte că am citit despre spaimele sălbaticului Mowgli atunci când s-a culcat pentru prima dată într-o colibă închisă: impresia de a simţi un acoperiş deasupra capului i-a devenit în scurt timp atât de insuportabilă, încât s-a văzut nevoit să meargă să doarmă sub cerul liber. Ei bine, în noaptea cu pricina, a pus stăpânire pe mine o spaimă asemănătoare, şi era din cauza zgârie-norilor, a literelor mari de pe panourile publicitare de deasupra mea, a butoaielor roşii mari montate pe suporturile lor de fontă; prea multe lucruri în aer, cu siguranţă, şi nu suficientă linişte acolo sus. Mai mult decât atât, aceste şase milioane de fiinţe omeneşti înghesuite în jur, această afluenţă de oameni, această aglomerare până la exces mă împiedicau să dorm. Ah! Zgârie-norii, deformaţi şi alungiţi în vis! Unul, mai ales (cel al firmei de cauciucuri, dacă nu mă înşel), unul care apare foarte aproape, unul în întregime din marmură a cărui greutate te face să tremuri! Mă strivea ca o supragreutate, iar uneori câte o halucinaţie mi-l înfăţişa înclinat şi prăbuşindu-se...

Azi este duminică; se face dimineaţă într-o ceaţă grea şi umedă; va fi una dintre acele zile calde ale anotimpului numit aici „vara indiană”. Oraşul New York este stăpânit de amorţeala duminicilor englezeşti şi, pe bulevarde, automobilele electrice şi-au întrerupt circulaţia. Nu e nimic de făcut, teatrele sunt închise şi abia mâine voi putea începe să urmăresc repetiţiile dramei pentru care am venit în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, este Central Park, pe care îl zăresc de la fereastră, cu copacii deja desfrunziţi; voi merge acolo ca să iau aer şi să găsesc puţină linişte.

Ceea ce o să povestesc despre prima mea noapte în New York va stârni zâmbetul americanilor; de altfel, şi pentru asta scriu. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre spaimele sălbaticului Mowgli prima dată când s-a culcat într-o cabană închisă: senzaţia unui acoperiş deasupra capului îi deveni curând atât de greu de suportat încât fu obligat să se întindă afară sub cerul liber. Ei bine, în noaptea aceasta, aproape că am trecut printr-o angoasă asemănătoare din cauza zgârie-norilor, a literelor mari din reclamele de deasupra mea, a rezervoarelor mari şi roşii montate pe picioroangele lor de fontă; cu adevărat, prea multe lucruri în aer, prea puţin calm acolo sus. Şi apoi, şase milioane de oameni îngrămădiţi în jur, furnicarul acesta de lume, suprapunerea aceasta excesivă îmi chinuiau somnul. O! Zgârie-norii deformaţi şi alungiţi în vis! Unul în special (cel al trustului de cauciucuri, dacă nu mă înşel), care răsare foarte aproape, complet din marmură şi care trebuie să aibă o greutate de speriat! Mă strivea ca o povară şi uneori vreo halucinaţie mi-l arăta înclinat şi prăbuşindu-se…

Astăzi este duminică; dimineaţa se ridică cu o brumă grea şi jilavă; va fi una dintre zilele calde ale anotimpului acesta tomnatic numit aici „vară indiană”. Asupra New York-ului apasă toropeala duminicilor englezeşti, iar pe bulevarde maşinile electrice au convenit asupra unui armistiţiu de la agitaţie. Nu-i nimic de făcut, teatrele şomează şi abia mâine voi putea să încep repetiţiile la drama care m-a adus în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, este Central Park, pe care îl văd de la fereastra mea, cu copacii săi deja desfrunziţi; aşadar, o să mă duc acolo să caut un pic de aer şi de linişte.

Ceea ce voi povesti despre prima mea noapte la New York îi va amuza pe americani; dar tocmai de-aceea o voi face! Îmi amintesc că am citit într-una din cărţile minunatului scriitor Rudyard Kipling despre groaza încercată de sălbaticul Mowgli în prima sa noapte petrecută într-un spaţiu închis: senzaţia provocată de acoperişul aflat deasupra sa îi devine în scurt timp atât de greu de suportat încât este nevoit să iasă şi să se culce sub cerul liber. Ei bine, aproape că am suferit în noaptea aceea o spaimă asemănătoare şi asta din cauza zgârie-norilor, a reclamelor cu litere de mari dimensiuni de deasupra mea, a rezervoarelor de apă, mari, roşii, cocoţate pe suporturile lor înalte de fontă. Prea multe lucruri suspendate, într-adevăr, prea puţină linişte acolo sus. Şi-apoi, cele şase milioane de fiinţe umane îngrămădite în jur, acel furnicar de oameni, acea suprapunere excesivă, îmi chinuiau somnul. Ah! Zgârie-norii, deformaţi şi încă şi mai înalţi în visul meu! Unul, în mod special, (cel al cartelului de cauciuc, dacă nu mă înşel), care se afla acolo, foarte aproape, un bloc masiv de marmură ce părea să aibă o greutate înspăimântătoare! Mă zdrobea de parcă-ar fi fost o piatră de moară şi câteva năzăriri mi-l arătau înclinat, prăbuşindu-se…

Astăzi e duminică; zorii se ivesc prin aburii jilavi; va fi una din zilele calde ale acestui anotimp autumnal care se numeşte aici "vară indiană". Peste New-York apasă torpoarea duminicilor englezeşti şi pe bulevarde, maşinile electrice şi-au încetat pentru un timp frenezia. Nu am nimic de făcut, teatrele sunt închise astăzi şi numai mâine voi putea începe repetiţiile pentru piesa care m-a adus în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, se află Central Park, pe care-l descopăr de la fereastra mea, cu arborii deja desfrunziţi; aşa că mă voi duce acolo, pentru o gură de aer proaspăt şi puţină linişte.

Povestea primei mele nopți la New York îi va face pe americani să zâmbească; de altfel ăsta e și motivul pentru care am scris-o. Mi-amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre groaza săbaticului Mowgli din prima lui noapte într-o colibă închisă: faptul că simțise un acoperiș deasupra capului îi deveni de nesuportat, că s-a văzut obligat să se ducă afară să se întindă sub cerul liber. Ei bine, în noaptea asta am simțit o angoasă similară dar din cauza zgârie-norilor, a reclamelor cu scris mare de deasupra mea, a butoaielor roșii cocoțate pe picioroange din fontă; prea multe lucruri în aer, pe bune, nu-i prea liniște acolo sus. Și apoi din cauza celor șase milioane de ființe umane înghesuite de jur împrejur, a freamătului lumii, a acestei suprapuneri fără margini nu reușeam să adorm. Oh! Zgârie-norii deformați și alungiți în vis! Unul în mod deosebit (cel al trustului de cauciucuri, dacă nu mă înșel), unul care se ridică acolo în apropiere, unul complet din marmură care trebuie să aibă o greutate ce te face să tremuri! Mă zdrobea ca pe-o greutate excesivă și câteodată din cauza halucinațiilor îl vedeam înclinat și pe cale să se prăvălească...

Azi e duminică; dimineața se ridică dintr-o ceață umedă și grea; va fi o zi călduroasă de toamnă pe care localnicii o numesc „vara indiană”. Asupra New York-ului apasă toropeala duminicilor englezești și pe bulevarde, mașinile electrice au încheiat un armistițiu. Nu-i nimic de făcut, teatrele șomează și abia de mâine voi putea asista la repetițiile dramei care m-a adus în America. Dar în apropiere, foarte aproape, se află Central Park, pe care-l văd de la fereastra mea, cu pomii lui deja desfrunziți; așadar voi merge acolo, să caut un pic de aer și liniște.

Ceea ce voi povesti acum despre prima mea noapte la New York o să-i facă pe americani să zâmbească, acesta fiind și motivul pentru care scriu. Îmi amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre spaima sălbaticului Mowgli prima dată când a dormit într-o colibă: senzația de a avea un acoperiș deasupra capului i-a devenit în scurt timp atât de insuportabilă, încât fu obligat să se culce afară sub cerul liber. Ei bine! În noaptea aceea era cât pe ce să trec printr-o spaimă asemănătoare și aveam dedesubtul meu zgâriie-norii, marile litere volumetrice, marile rezervoare roșii montate pe șasiurile lor de fontă; cu adevărat prea multe lucruri deasupra, prea puțină liniște acolo sus. Și apoi aceste șase milioane de locuitori înghesuiți în împrejurimi, această multitudine de oameni, acesta suprapunere excesivă îmi tulbura somnul. Oh! Zgâriie-norii, deformați și alungiți în somn! Unul mai ales (acela al trustului de cauciuc, dacă nu mă înșel), unul care se ivește acolo foarte aproape, un ansamblu de marmură care, cu siguranță, are o greutate înspăimântătoare! Mă zdrobea ca o suprasarcină și uneori câteva halucinații mi-l arătau înclinat și prăbuşit...
Azi e duminică; se crapă de zi într-o ceață deasă și umedă; o să fie una dintre zilele calde ale acestui sezon autumnal numit aici "vară indiană". New Yorkul e apăsat de toropeala duminicilor englezești, iar pe bulevarde mașinile electrice au permis agitației un armistițiu. Nu se poate face nimic: teatrele șomează, iar eu abia mâine voi putea continua repeția dramei care m-a adus în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, se află Central Park, pe care îl zăresc de la fereastra mea cu arborii săi deja dezfrunziți; prin urmare, voi merge acolo să caut un pic de aer și de pace.

Ceea ce vă voi povesti despre prima mea noapte la New York îi va face să surâdă pe americani; și tocmai de aceea scriu asta. Îmi amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre spaimele încercate de sălbaticul Mowgli atunci când dormise prima dată într-o colibă acoperită: sentimentul de a simți un acoperiș deasupra capului îi deveni curând atât de insuportabil încât fu obligat să meargă să se întindă afară, sub cerul înstelat. Ei bine, în acea noapte aproape că am trăit o mică angoasă asemănătoare; aici erau zgârie-norii, erau literele mari ale reclamelor deasupra mea, erau marile rezervoare roșii pe cadrele lor de fontă; prea multe lucruri în aer, întradevăr, insuficient calm acolo sus. Și apoi aceste șase milioane de ființe umane înghesuite împrejur, această forfoteală de lume, această suprapunere extremă îmi sufocau somnul. Oh! Zgârie-norii, deformați și alungiți în vis! Unul în particular (cel al unui concern de cauciucuri, dacă nu greșesc), unul care se ridică aici, foarte aproape, unul cu totul din marmură, care trebuie să cântărească înspăimântător de mult! Acesta mă strivea ca o povară în plus, iar uneori o halucinație mi-l arăta înclinat și prăbușindu-se…

Astăzi e duminică; dimineața se ridică printr-o pâclă densă și umedă; va fi una
dintre acele zile calde ale sezonului autumnal numite aici “vară indiană”. Asupra New York-ului apasă torpoarea duminicilor englezești și pe bulevarde vehiculele electrice au consimțit la o suspendare a agitației. Nimic de făcut, teatrele sunt închise și doar mâine voi putea începe să urmăresc repetițiile la piesa care m-a adus în America. Însă în vecinătate, foarte aproape, este Central Park, pe care îl zăresc de la fereastra mea, cu arborii săi deja desfrunziți; voi merge deci acolo, să caut un pic de aer și de pace.

Ceea ce voi povesti despre prima mea noapte new-yorkeză îi va face pe americani să zâmbească - tocmai de aceea o și scriu. Îmi amintesc că am citit, într-o carte a extraordinarului Rudyard Kipling, despre groaza încercată de sălbaticul Mowgli prima dată când a dormit într-o casă închisă: senzația de a simți un acoperiș deasupra capului a devenit curând atât de insuportabilă, încât a fost forțat să alerge și să se întindă afară, sub cerul liber. Ei bine! În acea noapte am încercat o mică angoasă aproape similară, stârnită de zgârie-nori, de literele imense ale reclamelor aflate deasupra mea, de marile butoaie roșii montate pe cataligele lor de fontă. Erau, de fapt, prea multe lucruri în aer și prea puțină liniște acolo sus. În plus, acele șase milioane de ființe umane îngrămădite împrejur, această colcăială de lume, această impunere excesivă a extravaganței care-mi oprimau somnul! Ah! Zgârie-norii deformați și alungiți în vis! Unul, mai aparte (aparținând trustului de cauciucuri, dacă nu mă înșel), care se înălța foarte aproape, un întreg din marmură, care trebuie să fi avut o greutate cutremurătoare! Mă zdrobea ca o povară mult prea grea, și existau uneori halucinații care mi-l arătau înclinat, prăbușindu-se...

Astăzi este duminică. Zorii se înalță acoperiți de brumă grea și lipicioasă. Va fi una dintre zilele calde ale acestui anotimp autumnal numit de localnici ”vară indiană”. Asupra New York-ului apasă toropeala duminicilor englezești și, pe străzi, automobilele electrice au consimțit la un armistițiu al agitației. Nu găsești nimic de făcut; teatrele șomează, și doar mâine voi putea începe să urmăresc repetițiile dramei care m-a adus în America. Însă, în apropiere, la o aruncătură de băț, se găsește Central Park. Îl zăresc de la fereastră, cu pomii săi deja lipsiți de frunze. Voi merge deci acolo, în căutarea aerului și a păcii interioare.

Relatarea, în cele ce urmează, despre prima mea noapte în New York îi va face pe Americani să surâdă; de altminteri acesta e scopul pentru care v-o scriu. Într-o carte a minunatului Rudyard Kipling, îmi amintesc cum citisem despre spaimele băiatului junglei Mowgli, în timp ce dormea pentru prima oară într-o colibă închisă;
Impresia de a simţi un acoperiş deasupra capului îi devenise în curând atât de insuportabilă, încât fuse obligat să iasă pentru a se întinde afară sub cerul liber; Ei bine! Aproape că am îndurat în această noapte un pic de nelinişte asemănătoare, şi era vorba de zgârie-nori, erau literele mari ale reclamelor deasupra mea; erau butucii mari de culoare roşie montaţi pe picioroangele din fontă; prea multe lucruri în aer, cu adevărat, nu e o linişte îndeajuns acolo sus.
Şi apoi aceste şase milioane de fiinţe umane îndesate în jur, această abundenţă de lume, această suprapunere în exces, îmi înnăbuşeau vara. Oh! Zgârie-norii, deformaţi şi alungiţi în vis! Unul anume în mod special (cel al trustului de anvelope, dacă nu mă înşel), unul care stă să ameninţe de foarte aproape, în întregime din marmură, care trebuie sa aibă o greutate care te face să tremuri! Mă strivea ca o supragreutate, şi câteodată printr-o halucinaţie, mi se arăta înclinat şi stând să se prăbuşească…

Azi e duminică; soarele răsare într-o ceaţă grea şi umedă; va fi una din zilele calde ale anotimpului de toamnă căreia i se spune aici «l'été indien» (n.t. din limba franceză: în calendarul popular, scurta revenire a zilelor călduroase de vară, la sfârşit de toamnă şi început de iarnă, denumită în limba română vara Sfântului Martin). Deasupra New York-ului apasă căldura zilelor de duminică englezeşti şi, pe bulevarde, autovehiculele electrice au convenit un armistiţiu asupra agitaţiei. Nimic de făcut, teatrele şomează şi eu voi putea începe doar mâîne să frecventez repetiţiile dramei care m-a adus în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, se află parcul Central Park, pe care îl pot vedea uitându-mă pe fereastră, cu arborii deja desfrunziţi; Voi merge deci în parc, căutând o gură de aer curat şi pace.

Povestea primei mele nopți la New York îi va face pe– americani să zâmbească; de altfel, de aceea și scriu despre ea. Imi amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre groaza trăită de sălbaticitul Mowgli în prima lui noapte petrecută într-o colibă închisă : percepția acoperișului deaspura capului i-a devenit treptat atât de insuportabilă încât s-a simțit nevoit să iasă și să se culce afară, sub stele. Ei bine, în acea noapte la New York am suferit oarecum aceeași angoasă : zgârie-norii, literele uriașe ale reclamelor despura capului, marile butoaie roșii montate pe cătăligele lor de fontă ; prea multe obiecte în aer, în fine, lipsa de calm acolo, sus. Apoi, acele șase milioane de ființe umane tasate în spațiul ambiant, aceasta vânzoleală a mulțimii, această supraetajare dusă la extrem mă oprimau în somn. O, acei zgârie-nori ai viselor mele, deformați și alungiți! In special, unul ( al concernului de cacuciuc dacă nu mă înșel), care se înălța în imediata apropiere, o grămadă de marmoră a cărei greutate mi-o imaginam înfiorat. Masa lui mă strivea, și halicinațiile sporadice mi-l arătau cum se înclină și se sfărâmă...

Azi e duminică; dimineața se ridică prin ceața grea și umedă; se naște încă una din acele zile calde din toamnă care aici se cheamă «vară indiană ». Asupra New Yorkului plutește toropeala duminicilor englezești, și pe străzi automobilele electrice au acceptat un răgaz. N-am nimic de făcut, teatrele nu lucrează și doar mâine voi putea să încep să urmăresc repetițiile dramei care m-a adus în America. Dar in vecinătate se află Parcul Central, îi văd de la fereastră copacii cu frunzișul deja rărit; acolo voi pleca în căutare de puțin aer și pace.

Ceea ce eu voi povesti despre prima mea noapte în New York va face să zâmbească americanii; de fapt, acesta și este scopul scrierii mele. Într-una din cărțile admirabilului Rudyard Kipling, îmi amintesc să fi citit ororile sălbaticului Mowgli prima dată când el dormise într-o colibă închisă : impresia de a simți un acoperiș deasupra capului lui i-a devenit în scurt timp atât de intolerabilă, incât el fu obligat să se întindă afară sub cerul liber. Și așa! Eu aprope că am simțit în aceasta noapte o mică anxietate analogică, cauzată de zgârie-nori, de literele mari de reclamă deasupra mea, de poloboacele roșii mari fixate pe picioroangele lor de fontă; prea multe lucruri în aer, într-adevăr, nu era destulă liniște acolo sus.
Și apoi, aceste șase milioane de ființe umane îngrămădite în jur, această afluență de oameni, această suprapunere excesivă opresa somnul meu. Ah! Zgârie-norii, deformați și alungiți în vis! Unul îndeosebi (cel al trustului de cauciuc, dacă nu mă înșel), unul care se află chiar aici aproape, unul care este totul în marmură și care are probabil o greutate de te iau fiorii! El mă strivea ca o suprasarcină, și uneori, niște halucinații mi-l arătau înclinat și prăbușindu-se...

Astăzi e duminică; dimineața se ridică într-o ceață deasă și umedă; va fi una din zilele calde a acestui sezon de toamnă numit aici "vara indiană". Peste New York apasă somnolența duminicilor englezești și, pe bulevarde, automobilele electrice au convenit să facă un răgaz în agitație. Nu ai ce face, teatrele nu funcționează, și doar mâine eu voi putea începe să urmăresc repetițiile dramei care m-a adus în America. Dar în vecinătate, chiar alături, se află Central Park, pe care eu îl întrezăresc prin fereastra mea, cu copacii săi deja desfrunziți; eu o să merg deci acolo, ca să caut puțin aer și liniște.

Ceea ce vreau să vă povestesc despre prima mea noapte în New York va face să surâdă pe americani: acesta este și scopul cu care am scris. Într-o carte scrisă de către minunatul Rudyard Kipling, îmi amintesc să fi citit despre îngrozitoarele sentimente ale lui Mowgli când a dormit pentru prima dată într-o cabană: sentimentul de a avea un acoperiș deasupra capului devine, în scurt timp, atât de nesuportat, că se vede obligat să doarmă in aer liber. Ei bine! Simțeam in acea noapte o mică neliniște similară, provocată de către zgârie-norii, de către literele imense ale anunțurilor publicitare ce se aflau deasupra mea, de către marile butoaie roșii susținute de picioroange de fier; pera multe lucruri suspendate in aer; în realitate pera puțină liniște acolo. Și cele șase milioane de ființe umane concéntrate împrejur, acea forfotă a lumii, această aglomerație excesivă, oprimă visul meu. O! Zgârie-norii, iluzie distorsionată și alungită. În particular, cel ce mai aproape se ivește, întreg îmbrăcat în marmură, ce trebuie să aibe o greutate uluitoare, mă înfioară. Mă aplastează ca pe o suprasarcină și de aceea, orice halucinație mi-l arată înclinat și dezagregat.  
Astăzi este duminică; ziua începe cu o brumă copleșitoare și jilavă; va fi una dintre cele mai călduroase zile ale acestui anotimp tomnatic, ce o numesc aici "vară indiană". Deasupra orașului New York planează apatía duminicilor engleze și pe străzi, mașinile electrice dau armistitu forfotei. Nimic de făcut; teatrele șomează și de-abia maine voi putea începe să văd repetitiile operei dramatice ce m-au adus pană în America. Dar în împrejurimi, foarte aproape, se află Central Park, ce pot vedea de la fereastra mea, cu copacii săi deja desfrunziti; deci voi merge acolo căutand un pic de aer și liniște.

Ceea ce va voi povesti despre prima mea noapte in New York ii va face sa surada pe americani;
chiar in acest fragment pe care il scriu. Imi amintesc ca am citit intr-o carte a minunatului Rudyard Kipling, spaimele salbaticului Mowgli ce se culca pentru prima data la gura colibei; senzatia
de a avea un acoperis deasupra capului devine atat de greu de suportat incat este obligat
sa se intinda afara sub cerul instelat. Ei bine! Aproape ca am suferit aceeasi temere din cauza
zgarie-norilor si a reclamelor luminoase ce se aflau deasupra mea, a butoaielor mari si rosii
montate pe schelele din fonta, aerul mult prea incarcat, deloc placut aici sus. Si apoi, aceste sase
milioane de fiinte umane inghesuite peste tot, aceasta abundenta de oameni, aceasta
suprapunere exagerata imi inabuseau somnul. Oh! Zgarie-norii, diformi si alungiti in vis!
Intr-un vis particular (acela al trust-ului de cauciucuri daca nu gresesc ) in care se iveste
foarte aproape, un bloc de marmura care trebuie ca are o greutate ce te face sa te-nfiori! Ma
zdrobea ca o povara mult prea grea si uneori niste halucinatii mi-l aratau inclinat si prabusit...


Azi e duminica; soarele rasare intr-o zi cu ceata grea, jilava; va fi una din zilele calduroase din acest
anotimp autumnal, aceasta 'vara indiana' cum ii se mai zice aici. Deasupra New York-ului
apasa toropeala duminicilor englezesti si, pe bulevarde, autoturismele electrice au incheiat
un armistitiu al agitatiei. Nu e nimic de facut, teatrele someaza si abia maine voi putea
incepe sa urmaresc repetitiile dramei ce m-a adus in America. In vecinatate, chiar aproape si
zarindu-l de la fereastra mea, se afla Central Park cu copacii deja desfrunziti; voi merge asadar acolo pentru putin aer si pace.