Todos y cada uno disfrutarían de sus vacaciones. ¿Por qué entonces yo no habría de disfrutar de unas también? Trabajaba duro, había manejado ya varios proyectos de vital importancia para el avance de los negocios en los que se embarcaba la empresa; meses, días, horas frente a mi escritorio, seleccionando candidatos, revisando solicitudes, asignando proyectos y asegurándome de que cada proveedor de servicios recibiera su pago sin demoras.
¿Cómo era posible entonces que los demás estuviesen empacando sus trajes de baño o sus botas de nieve cuando yo sudaba excesivamente bajo el traje de corte inglés? Yo, que preparaba el café de la mañana y la tarde, que contestaba todas las llamadas que Gutiérrez y Amingorena no querían atender, que lidiaba con los asuntos desagradables entre proveedores y clientes, ¿no habría vacaciones para mí?
Veía como cada empleado entraba en la oficina de Vargas y salía triunfante, sonriendo, pensando en las vacaciones que acababa de ganarse. Sabía que debía tomar coraje y entrar a esa oficina yo también a arrebatar mis vacaciones de las manos de quien también tendría el derecho de negármelas. Y lo hice. Y aquí estoy. Disfrutando de una oficina vacía.
Las palabras de Vargas resonaban aún en mi cabeza: "No, Juancito. Lamentablemente tu viajecito a la costa no podrá ser. Por el momento necesito que alguien cuide del fuerte, ¿sabes?". Fui débil. Pero mi debilidad nada tiene que ver con que yo esté aún aquí. Si hubiese estado aunque sea medio paso delante de Vargas… Si hubiese sabido que existía una clave mágica para ganarme mi estadía en la costa por unos días... Me pregunto qué tan placentero hubiese sido estar en la playa, habiéndome ganado la empatía de Vargas del mismo modo en el que se la habían ganado los demás: informándole que trabajaría desde la playa durante mi escapadita a la costa. | Absolut fiecare dintre ei avea să se bucure de concediu. Atunci, eu de ce să nu mă bucur de o vacanţă ? Munceam din greu, mă ocupasem deja de mai multe proiecte de importanţă vitală pentru dezvoltarea afacerilor în care se lansa firma; luni, zi, ore în faţa biroului, selectam candidaţi, verificam cereri, împărţeam proiecte şi mă asiguram că fiecare furnizor de servicii îşi primea banii fără întârzieri. Atunci, cum era posibil ca ceilalţi să-şi pună costumele de baie sau încălţămintea de iarnă în bagaje, pe când eu transpiram exagerat de mult sub costumul de firmă ? Eu, care pregăteam cafeaua de dimineaţă şi de după-amiază, care răspundeam la toate telefoanele la care Gutierrez şi Amingorena nu voiau să răspundă, care mă luptam cu toate problemele neplăcute, prins între furnizori şi clienţi, nu aveam parte şi eu de concediu ? Vedeam cum fiecare angajat intra în biroul lui Vargas şi ieşea triumfător, zâmbitor, gândindu-se la vacanţa pe care tocmai şi-o câştigase. Ştiam că trebuie să-mi fac curaj şi să intru şi eu în biroul acela ca să-mi smulg concediul din mâinile celui care avea inclusiv dreptul să mi-l refuze. Şi am făcut-o. Şi iată-mă. Mă bucur acum de un birou gol. Cuvintele lui Vargas continuau să-mi răsune în minte: "Nu, Juancito. Cu tot regretul, nu se poate să pleci pe litoral. Deocamdată am nevoie de cineva care să rămână de planton, ştii ?". Am fost slab. Dar slăbiciunea mea nu are nicio legătură cu faptul că sunt aici. Dacă aş fi fost măcar cu o jumătate de pas înaintea lui Vargas... Dacă aş fi ştiut că exista o formulă magică pentru a câştiga o şedere de câteva zile pe litoral... Mă întreb cât de plăcut ar fi fost să mă aflu pe plajă, dacă i-aş fi câştigat empatia lui Vargas în acelaşi mod în care i-o câştigaseră ceilalţi: informându-l că voi lucra de pe plajă în timpul scurtei mele evadări pe litoral.
|