ProZ.com translation contests »
6th ProZ.com Translation Contest: "Relationships" » Romanian to English » Entry by nadiab

Source text in Romanian

Translation by nadiab (#3833) — Winner

În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie André Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Astfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş... Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-l vedeam cât de cât – se juca prea des în acele zile la Paris... Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite...
In the afternoon of that Paris day I went to the Centre Pompidou to see a large André Breton exhibition that was actually, I believe, an excuse to deploy a vast surrealist imagery rarely seen in one place. I was accompanied by friends I was staying with, a young couple, heterogeneous in more than one sense, for it combined two races, two faiths and two arts, but what’s more, two extremely contrasting countenances. Hers was the face I was watching reflected by the glass over some Delvaux, and she seemed to belong right there, organically surrounded by blond and naked women waiting (for whom?) in a deserted railroad station.
She looked just like them except for her hair violently shorn at the nape. And, naturally, her clothes, which included the proverbial man’s black shirt I’ve seen her most often in throughout the week of my stay. How on earth has a Romanian lass from Sibiu found this Algerian she was living with, I haven’t the faintest. My connection was, of course, with her, via a mutual woman friend, a musician as well. He was a Berber, proud of his ancestry, as betokened by the velvet skullcap with dark-cherry shimmers and blue sateen top, which, as far as I know, never left his head. Otherwise, he was like her fun, carefree, somewhat indolent…Impossible to tell how he made his living. I doubt it was by acting, as he (hasn’t even) pretended: it was unlikely that the only part I could vaguely see him in – Othello – was staged in Paris often those days…
In the entire exhibition, just one painting lingered in my memory. I think I am cracked: sometimes I love a painting so much that I feel literally like breaking into the museum and carrying it off. It was Magritte’s “Le soir qui tombe,” “Evening Falls:” a broken window, long shards disposed upright underneath, refracting the twilight sun under various angles…
From “Evening Falls,” a short story by Mircea Cărtărescu .“Why Do We Love Women,” Humanitas Publishing House, 200