I miei primi ricordi delle Feste mi riportano ad abitudini molto diverse da quelle di oggi.
…Dunque le Feste. Attese. Vagheggiate. Gioiose.
Cominciavano con le letterine, indirizzate ai genitori, cara mamma e caro papà, sempre le stesse con scarsa fantasia. Piene di buoni propositi: sarò buono, sarò obbediente, vi voglio bene, eccetera. Ne conservo ancora qualcuna insieme alle pagelle della prima e della seconda elementare.
L'apertura ufficiale arrivava la sera del 24 dicembre. Il cenone della vigilia. E il presepe. Anzi presepio. Ci avevano lavorato a lungo, bambini e genitori. Avevano raccolto la vellutina in campagna e nei giardini delle città. I personaggi del presepio venivano conservati da un anno all'altro e così le casette dei contadini, le pecore dei pastori, i tre Re magi, la Madonna col suo manto azzurro e San Giuseppe che non so perché risultava calvo, forse per dargli un sembiante da persona anziana e senza le tentazioni della carne. E il bambino. Il bambino Gesù, un corpicino nudo o appena velato per nascondere il sesso.
…Finita la cena, i bambini recitavano una poesiola o leggevano la letterina. Poi andavano a dormire e venivano svegliati pochi minuti prima della mezzanotte. Si formava un piccolo corteo col bimbo più piccolo in testa che portava il bambino Gesù e lo deponeva nella culla vigilata dalla mucca e dall'asino. La cerimonia finiva lì e si tornava a dormire, ma non era facile riprender sonno anche perché si sapeva che al risveglio avremmo trovato i regali.
I regali del Natale erano tuttavia leggeri. Una bambolina per le femmine, ai maschi un gioco dell'oca o il meccano che allora era in voga, abituava a una manualità molto incoraggiata dai maestri della scuola.
I grandi, genitori e altri parenti e amici, non si scambiavano regali tra loro, non era uso. L'albero di Natale ci era del tutto sconosciuto e lo stesso Babbo Natale - almeno nelle regioni del Centro e del Sud - non esisteva. Qualche vaga eco ce ne arrivava da conoscenti che abitavano a Milano e Torino. Da Roma in giù di papà Natale non si aveva notizia. | Primele mele amintiri despre Sărbători mă poartă înapoi în timp, în vremuri cu obiceiuri atât de diferite de cele din ziua de azi.
…Aşadar, Sărbătorile. Aşteptate. Râvnite. Pline de bucurie.
Începeau cu scrisorelele către părinţi, dragă mămică şi dragă tăticule, aceleaşi dintotdeauna, lipsite de imaginaţie. Pline de intenţii bune: o să fiu cuminte, ascultător, vă iubesc şi aşa mai departe. Păstrez şi acum câteva, în carnetele de şcolar din clasa întâi şi a doua.
Oficial, Sărbătorile debutau în seara de 24 decembrie. Cu cina de ajun. Şi ieslea. De fapt, scena naşterii Mântuitorului. La care trudiseră cu toţii, părinţi şi copii. Fuseseră să culeagă otrăţelul la ţară şi în parcurile din oraş. Personajele din scena naşterii erau păstrate de la un an la altul, la fel şi căsuţele ţăranilor, mioarele păstorilor, cei trei Regi Magi, Sfânta Fecioară cu a ei mantie azurie şi Sfântul Iosif, care nu ştiu cum de era pleşuv, poate ca să pară mai vârstnic şi neispitit de poftele trupeşti. Şi pruncul. Pruncul Isus, un trupşor gol ori acoperit de-abia, cât să i se ascundă sexul.
… După cină, copiii recitau o poezioară sau îşi citeau scrisorica. Apoi se duceau la culcare şi erau treziţi cu câteva minute înainte de miezul nopţii. Ne-adunam într-un mic cortegiu condus de copilul cel mai mic, care îl ducea pe pruncul Isus şi îl aşeza apoi în leagănul vegheat de bou şi de măgăruş. Iar cu asta, ceremonia se încheia şi ne întorceam la culcare, dar somnul ne venea greu, ştiind că la trezire ne aşteptau darurile.
Darurile de Crăciun erau pe-atunci modeste. Câte-o păpuşă pentru fetiţe, iar băieţilor câte-un „Jocul gâştei” sau „De-a constructorul”, la modă pe-atunci, menite să dezvolte îndemânarea atât de preţuită de învăţătorii de la şcoală.
Cei mari, părinţi sau alte rude şi prieteni, ei nu obişnuiau să-şi facă daruri.
Bradul de Crăciun ne era de-a dreptul străin, iar Moş Crăciun nici nu exista, cel puţin în regiunile din centru şi din sud.
Doar câte-un zvon mai răzbătea de la cunoştinţele care locuiau la Milano sau Torino. Mai jos de Roma, nu se auzise de Moş Crăciun.
|