Todos y cada uno disfrutarían de sus vacaciones. ¿Por qué entonces yo no habría de disfrutar de unas también? Trabajaba duro, había manejado ya varios proyectos de vital importancia para el avance de los negocios en los que se embarcaba la empresa; meses, días, horas frente a mi escritorio, seleccionando candidatos, revisando solicitudes, asignando proyectos y asegurándome de que cada proveedor de servicios recibiera su pago sin demoras.
¿Cómo era posible entonces que los demás estuviesen empacando sus trajes de baño o sus botas de nieve cuando yo sudaba excesivamente bajo el traje de corte inglés? Yo, que preparaba el café de la mañana y la tarde, que contestaba todas las llamadas que Gutiérrez y Amingorena no querían atender, que lidiaba con los asuntos desagradables entre proveedores y clientes, ¿no habría vacaciones para mí?
Veía como cada empleado entraba en la oficina de Vargas y salía triunfante, sonriendo, pensando en las vacaciones que acababa de ganarse. Sabía que debía tomar coraje y entrar a esa oficina yo también a arrebatar mis vacaciones de las manos de quien también tendría el derecho de negármelas. Y lo hice. Y aquí estoy. Disfrutando de una oficina vacía.
Las palabras de Vargas resonaban aún en mi cabeza: "No, Juancito. Lamentablemente tu viajecito a la costa no podrá ser. Por el momento necesito que alguien cuide del fuerte, ¿sabes?". Fui débil. Pero mi debilidad nada tiene que ver con que yo esté aún aquí. Si hubiese estado aunque sea medio paso delante de Vargas… Si hubiese sabido que existía una clave mágica para ganarme mi estadía en la costa por unos días... Me pregunto qué tan placentero hubiese sido estar en la playa, habiéndome ganado la empatía de Vargas del mismo modo en el que se la habían ganado los demás: informándole que trabajaría desde la playa durante mi escapadita a la costa. | Cu toții s-ar bucura de propriul concediu. Atunci de ce să nu am parte și eu de unul? Munceam din plin, deja coordonasem mai multe proiecte foarte importante pentru progresul afacerilor pe care le dezvolta compania; luni, zile, ore în fața biroului, selecționând candidați, verificând cereri, împărțind proiecte și asigurându-mă că fiecare furnizor de servicii își primea suma cuvenită fără întârziere. Așadar cum era posibil ca în timpul în care ceilalți își împachetau costumele de baie sau ghetele pentru zăpadă, eu să muncesc cu sudoarea frunții în costumul de croială englezească? Eu, care pregăteam cafeaua de dimineață și după-amiază, care răspundeam la toate apelurile pe care Gutiérrez și Amingorena le ignorau, care rezolvam situațiile neplăcute între furnizori și clienți, pentru mine de ce să nu existe concediu? Vedeam cum fiecare angajat intra în biroul lui Vargas și ieșea victorios, râzând, gândindu-se la concediul pe care doar ce și-l câștigase. Știam că trebuia să-mi iau inima în dinți și să intru și eu în acel birou pentru a-mi smulge concediul din mâinile celui care, totodată, ar fi avut dreptul să mi-l refuze. Așa am și făcut. Și aici mă aflu, bucurându-mă de un birou gol. Cuvintele lui Vargas încă îmi răsunau în cap: „Nu Juancito, din păcate micul tău sejur pe litoral nu va avea loc. Știi ... deocamdată am nevoie de cineva care să țină afacerea sub control.” Am cedat, dar slăbiciunea mea nu are nimic de a face cu faptul că încă mă aflu aici. Dacă aș fi fost măcar cu jumătate de pas înaintea lui Vargas... Dacă aș fi știut că exista o cheie magică pentru a-mi câștiga vacanța pe litoral pentru câteva zile... Mă întreb cât de plăcut ar fi fost pe plajă, după ce aș fi câștigat înțelegerea lui Vargas la fel cum au făcut-o și ceilalți: anunțându-l că aș fi lucrat de pe plajă în mica mea escapadă pe litoral. |