Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Povestea primei mele nopți la New York îi va face pe americani să zâmbească; de altfel ăsta e și motivul pentru care am scris-o. Mi-amintesc că am citit într-o carte a minunatului Rudyard Kipling despre groaza săbaticului Mowgli din prima lui noapte într-o colibă închisă: faptul că simțise un acoperiș deasupra capului îi deveni de nesuportat, că s-a văzut obligat să se ducă afară să se întindă sub cerul liber. Ei bine, în noaptea asta am simțit o angoasă similară dar din cauza zgârie-norilor, a reclamelor cu scris mare de deasupra mea, a butoaielor roșii cocoțate pe picioroange din fontă; prea multe lucruri în aer, pe bune, nu-i prea liniște acolo sus. Și apoi din cauza celor șase milioane de ființe umane înghesuite de jur împrejur, a freamătului lumii, a acestei suprapuneri fără margini nu reușeam să adorm. Oh! Zgârie-norii deformați și alungiți în vis! Unul în mod deosebit (cel al trustului de cauciucuri, dacă nu mă înșel), unul care se ridică acolo în apropiere, unul complet din marmură care trebuie să aibă o greutate ce te face să tremuri! Mă zdrobea ca pe-o greutate excesivă și câteodată din cauza halucinațiilor îl vedeam înclinat și pe cale să se prăvălească... Azi e duminică; dimineața se ridică dintr-o ceață umedă și grea; va fi o zi călduroasă de toamnă pe care localnicii o numesc „vara indiană”. Asupra New York-ului apasă toropeala duminicilor englezești și pe bulevarde, mașinile electrice au încheiat un armistițiu. Nu-i nimic de făcut, teatrele șomează și abia de mâine voi putea asista la repetițiile dramei care m-a adus în America. Dar în apropiere, foarte aproape, se află Central Park, pe care-l văd de la fereastra mea, cu pomii lui deja desfrunziți; așadar voi merge acolo, să caut un pic de aer și liniște. |