Ce que je vais raconter de ma première nuit de New York fera sourire les Américains;
aussi bien est-ce dans ce but que je l'écris. Dans un livre du merveilleux Rudyard Kipling,
je me rappelle avoir lu les épouvantes du sauvage Mowgli la première fois qu'il coucha
dans une cabane close: l'impression de sentir un toit au-dessus de sa tête lui devint bientôt
si intolérable, qu'il fut obligé d'aller s'étendre dehors à la belle étoile. Eh bien! J'ai presque
subi cette nuit une petite angoisse analogue, et c'étaient les gratte-ciel, c'étaient les grandes
lettres réclames au-dessus de moi, c'étaient les grands tonneaux rouges montés sur leurs
échasses de fonte; trop de choses en l'air, vraiment, pas assez de calme là-haut. Et puis, ces
six millions d'êtres humains tassés alentour, ce foisonnement de monde, cette superposition à
outrance oppressaient mon sommeil. Oh! Les gratte-ciel, déformés et allongés en rêve! Un en
particulier (celui du trust des caoutchoucs, si je ne m'abuse), un qui surgit là très proche, un
tout en marbre qui doit être d'un poids à faire frémir! Il m'écrasait comme une surcharge, et
parfois quelque hallucination me le montrait incliné et croulant...
C'est dimanche aujourd'hui; le matin se lève dans une brume lourde et moite; il fera une
des chaudes journées de cette saison automnale qu'on appelle ici «l'été indien». Sur New
York pèse la torpeur des dimanches anglais et, dans les avenues, les voitures électriques
ont consenti une trêve d'agitation. Rien à faire, les théâtres chôment et demain seulement je
pourrai commencer à suivre les répétitions du drame qui m'a amené en Amérique. Mais dans
le voisinage, tout près, il y a Central Park, que j'aperçois par ma fenêtre, avec ses arbres déjà
effeuillés; j'irai donc là, chercher un peu d'air et de paix. | Ceea ce voi povesti despre prima mea noapte la New York îi va face pe americani să zâmbească; acesta este şi unul dintre scopurile pentru care scriu despre această experienţă. Într-o carte a minunatului Rudyard Kipling, îmi aduc aminte că am citit despre spaimele sălbaticului Mowgli atunci când s-a culcat pentru prima dată într-o colibă închisă: impresia de a simţi un acoperiş deasupra capului i-a devenit în scurt timp atât de insuportabilă, încât s-a văzut nevoit să meargă să doarmă sub cerul liber. Ei bine, în noaptea cu pricina, a pus stăpânire pe mine o spaimă asemănătoare, şi era din cauza zgârie-norilor, a literelor mari de pe panourile publicitare de deasupra mea, a butoaielor roşii mari montate pe suporturile lor de fontă; prea multe lucruri în aer, cu siguranţă, şi nu suficientă linişte acolo sus. Mai mult decât atât, aceste şase milioane de fiinţe omeneşti înghesuite în jur, această afluenţă de oameni, această aglomerare până la exces mă împiedicau să dorm. Ah! Zgârie-norii, deformaţi şi alungiţi în vis! Unul, mai ales (cel al firmei de cauciucuri, dacă nu mă înşel), unul care apare foarte aproape, unul în întregime din marmură a cărui greutate te face să tremuri! Mă strivea ca o supragreutate, iar uneori câte o halucinaţie mi-l înfăţişa înclinat şi prăbuşindu-se... Azi este duminică; se face dimineaţă într-o ceaţă grea şi umedă; va fi una dintre acele zile calde ale anotimpului numit aici „vara indiană”. Oraşul New York este stăpânit de amorţeala duminicilor englezeşti şi, pe bulevarde, automobilele electrice şi-au întrerupt circulaţia. Nu e nimic de făcut, teatrele sunt închise şi abia mâine voi putea începe să urmăresc repetiţiile dramei pentru care am venit în America. Dar în vecinătate, foarte aproape, este Central Park, pe care îl zăresc de la fereastră, cu copacii deja desfrunziţi; voi merge acolo ca să iau aer şi să găsesc puţină linişte.
|